Ce-am învățat despre putere, presă și frică
„Când îmi aduc aminte de anii ’90…”
… parcă retrăiesc mirosul de cerneală din redacțiile improvizate și zumzetul unei țări care încerca să-și învețe libertatea. Eram student la Jurnalism, prins între visul adevărului și realitatea brutală a politicului. Atunci am simțit pentru prima oară ce înseamnă puterea fricii și frica de putere.
Și am înțeles că un lider care urăște presa, nu conduce – domină. Un lider care își exclude colegii pentru că au alte opinii, nu unește – izolează. De-a lungul anilor, am văzut aceste tipare repetându-se – la Iliescu, Dragnea și Simion. Diferite generații, dar aceleași reflexe: control, intimidare, intoleranță.
Citește și apoi judecă tu:
Presa – testul de turnesol al democrației
Într-o zi de aprilie 1990, la televizorul din cămin, îl vedeam pe Ion Iliescu vorbind despre „elemente destabilizatoare” și „golani” – adică despre studenții care protestau în Piața Universității. Noi. Presa care le dădea voce era catalogată „manipulatoare”, „servind interese străine”.
Iliescu nu dialoga. Eticheta. Diaboliza. Excludea.
Nu a fost un episod izolat. În anii următori, puterea condusă de el a acceptat cu greu presa liberă. Ziarele incomode erau amenințate, iar jurnaliștii considerați „periculoși pentru stabilitate”. Presa era un dușman, nu un partener în construcția democrației.
Aceeași tendință se regăsește în anii 2010, la Liviu Dragnea. Și-a creat un univers paralel de televiziuni obediente, a boicotat conferințele de presă și i-a atacat în mod repetat pe ziariștii de investigație. Când Rise Project a publicat anchete despre Tel Drum, reacția liderului PSD a fost aproape identică cu a liderilor comuniști:
„Sunt minciuni. Plătiți de Soros.”
George Simion, deși tânăr, se înscrie în aceeași linie. Nu doar că evită întrebările incomode, ci a fost filmat agresând fizic jurnaliști sau cerând „presa să stea deoparte” la evenimentele partidului. A transformat live-urile pe Facebook într-un canal propagandistic personal. Când este criticat, nu răspunde – etichetează presa ca trădătoare.
Loialitate oarbă – epurarea internă
Un alt semn al comportamentului dictatorial este intoleranța față de opoziția internă.
Un lider democrat ascultă. Un lider autoritar elimină.
Ion Iliescu, după ce a fost contestat în interiorul FSN și mai apoi în PDSR, a contribuit la marginalizarea vocilor critice. O cultură a obedienței s-a instaurat rapid, cu oameni care „nu gândeau altfel” ci doar „executau”.
Dragnea, în perioada de apogeu a puterii sale în PSD, a exclus sau „împins la margine” orice figură care punea întrebări: Sorin Grindeanu, Mihai Tudose, Gabriela Firea (temporar). Toți au fost izolați, apoi „reintegrați” doar dacă au acceptat linia partidului – adică linia liderului.
George Simion merge chiar mai departe. Fondatorii partidului AUR care nu i-au acceptat stilul brutal de conducere au fost eliminați discret sau public umiliți. El se identifică cu partidul – iar orice atac la adresa partidului e perceput ca un atac la persoana sa.
Psihologia dictatorială – sub masca fermității, frica
„Dictatorii nu sunt curajoși. Sunt oameni îngroziți de pierderea controlului.” – mi-a spus cândva o psiholoagă cu care am colaborat la un documentar.
Acești lideri prezintă trăsături clare:
- Egocentrism extrem – ei sunt „singurii” capabili să salveze țara/partidul;
- Nevoia obsesivă de loialitate – orice disidență e trădare;
- Paranoia instituțională – văd critici și „comploturi” peste tot;
- O cultură a fricii – subalternii nu propun, ci aprobă.
Comunicarea acestor lideri e adesea agresivă, patetică și hiper-personalizată. Ei nu propun politici – ci cruciade. Nu acceptă argumente – ci aplauze.
Consecințele – o democrație golită de sens
Atunci când liderii politici nu tolerează presa, distrug partidele pe interior și transformă politica într-un monolog cu ei înșiși, nu mai vorbim de democrație. Ci de forme fără fond.
Ce rămâne?
- Presa marginalizată
- Oamenii valoroși eliminați din partide
- Un electorat obosit, confuz și vulnerabil la populism
Concluzie personală
Când vezi un lider care nu acceptă întrebări, pune-i tu întrebări.
Când vezi un lider care nu tolerează opinii diferite, fii tu vocea incomodă.
Am învățat că puterea fără echilibru corupe. Iar noi, ca cetățeni, trebuie să fim gardienii echilibrului. Gândirea critică nu e un moft. E o armă împotriva abuzului de putere.