„Dușmanii poporului” – Când libertatea devine trădare

Cum retorica lui George Simion reînvie vocabularul toxic al dictaturii comuniste

Când cuvintele încep să doară

Există expresii care poartă în ele greutatea suferinței colective. Cuvinte care au rupt vieți, au închis guri, au stins speranțe. „Dușmanii poporului” este una dintre ele. O etichetă otrăvită care a însemnat, în trecutul nostru recent, sfârșitul libertății pentru mii de oameni.

Astăzi, în 2025, această sintagmă se întoarce din negura vremurilor prin vocea lui George Simion, candidat la președinția României, folosită ca un baston verbal împotriva presei care îndrăznește să-l întrebe, să-l contrazică, să-l verifice. Și nu e doar retorică. Este o amintire periculoasă, o paralelă prea familiară pentru un popor care a trăit dictatura în toate formele ei.

„Dușmanul poporului” în România comunistă

În România anilor ’50, nu era nevoie să fii vinovat ca să fii condamnat. Era suficient să ai o opinie. O glumă spusă într-un cerc de prieteni. O carte străină ascunsă în bibliotecă. O întrebare pusă prea cu voce tare. Pentru toate acestea, mii de români au fost declarați „dușmani ai poporului”.

Tatăl lui Petre Țuțea a fost arestat pentru „subminarea ordinii sociale”. Mircea Vulcănescu a murit în închisoare pentru că nu s-a supus noii ordini. Țărani care refuzau colectivizarea, preoți care își țineau credința, profesori care îndrăzneau să vorbească despre valori – toți au fost puși în aceeași oală: dușmanii poporului.

Eticheta nu lăsa loc de apărare. Era o condamnare morală înainte de a fi una legală. Și, mai ales, era o metodă de a reduce la tăcere orice voce diferită.

Articole recomandate:

Presa liberă – noul „dușman”?

Când George Simion etichetează presa drept „dușman al poporului”, ne aflăm într-un pericol real. Nu doar pentru că atacă libertatea presei – una dintre ultimele redute ale democrației – ci pentru că reinventează o narativă toxică.

Când o figură publică importantă, în campanie pentru cea mai înaltă funcție în stat, legitimează ideea că jurnaliștii sunt „dușmani”, trimite un mesaj clar: cine nu e cu noi, e împotriva noastră.

Aceasta nu este doar o strategie de campanie. Este o amintire periculoasă despre cum începe alunecarea spre autoritarism.

Ce se întâmplă când realitatea e deranjantă?

Presa incomodă nu este dușmanul nimănui. Este termometrul unei societăți sănătoase. Nu e acolo ca să aplaude, ci ca să întrebe. Nu ca să flateze, ci ca să verifice. Într-o țară unde încrederea în instituții e fragilă, iar propaganda online face ravagii, presa e unul dintre puținele mecanisme de apărare ale cetățeanului.

Când o etichetăm ca dușman, ca pe vremea lui Ceaușescu sau a lui Stalin, ce mai rămâne din libertate?

De la Stalin la Putin și din nou în România

Sintagma „dușmanul poporului” nu e nouă. Stalin o folosea pentru a justifica execuțiile politice. Putin o folosește astăzi pentru a elimina disidența. Este un mecanism de intimidare rafinat. O formulă de distrugere morală a adversarului.

Și tocmai de aceea, trebuie să fim îngrijorați când o auzim din nou, pe scena noastră politică. Nu pentru că suntem sensibili, ci pentru că știm unde duce. România a mai fost acolo. Și ne-a costat scump.

Concluzie: Dușmanii poporului suntem… noi?

Într-o societate liberă, dușmanii poporului nu sunt jurnaliștii, profesorii sau cetățenii care pun întrebări. Sunt cei care vor să impună o singură viziune, o singură voce, o singură variantă de adevăr.

Istoria ne-a învățat, cu sânge și suferință, că libertatea se pierde nu într-o zi, ci cu fiecare vorbă otrăvită acceptată fără reacție. Astăzi, când vedem că limbajul periculos revine, nu ne mai putem permite tăcerea.

P.S.
„Dușmanii poporului” sunt, de fapt, ai cui? Sunt ei o amenințare reală pentru societate sau doar o piedică personală pentru cei care doresc puterea absolută, neîntrebată și necontestată?

Când cineva se simte „deranjat” de întrebări, de adevăruri expuse, de opinii critice, nu avem în față un dușman al poporului – ci un cetățean cu gândire critică. Iar gândirea critică nu dărâmă popoare, ci le salvează.

Adevărata supărare a celor care folosesc aceste etichete nu e față de popor, ci față de poporul care gândește. Față de oamenii care nu se lasă păcăliți de lozinci, care întreabă, verifică, demască. Pentru ei, dușmanul este oglinda care le arată fața reală, nu cea din afișul electoral.

Nu libertatea e periculoasă, ci frica celor care nu știu cum s-o controleze.