Iarna în care Dumnezeu a plâns
În iarna dintre 1946 și 1947, moartea nu mai venea călare, nici cu tunuri. Umblă în haine de om, intra pe ușa din față și ședea în casele sătenilor din Moldova, Oltenia și sudul țării. Nu striga. Nu cerea. Doar lua. Fără milă.
Seceta, războiul și recolta „obligatorie”
Anii de după al Doilea Război Mondial n-au adus pace, ci o nouă formă de suferință. Pământul, sleit de secetă, a refuzat să mai hrănească. Ce mai rămăsese din grâne a fost luat de stat — „cotă obligatorie”, nume pompos pentru jaf legalizat. Țăranii n-au mai avut ce pune pe masă.
La Huși, la Vaslui, la Botoșani, se fierbeau frunze. Coajă de copac. Tărâțe.
Mămăliga devenise vis.
Oameni care vindeau tot pentru un blid de mâncare
Nu mai exista monedă. Exista foame. Icoane, covoare, haine — toate ajungeau în târguri, schimbate pe o bucată de pită.
În unele sate, părinții își puneau copiii în trenuri și le atârnau de gât bilețele scrise cu mâna tremurândă:
„Luați-l, să nu moară.”
E greu să citești asta și să nu taci. E și mai greu să nu uiți.
Morții fără nume, pomeni fără cruci
La Huși, se făceau pomeni colective. Nu mai aveau bani pentru cruci. Scriau numele celor plecați pe cârpe, cu cerneală diluată. Oameni morți de foame. De frig. De uitare.
O bătrână din Botoșani își amintea, zeci de ani mai târziu, că și-a ținut nepoata în brațe trei zile, moartă de foame. Nu pentru că nu voia s-o îngroape.
Ci pentru că nu mai avea putere nici să sape.
Astăzi trecem pe lângă pâine și uităm
O pâine, în ziua de azi, se risipește fără să-i mai știm greutatea.
Punem resturi la gunoi, uitând că au existat ani în care o coajă însemna viață.
Și totuși, nu e vorba doar despre mâncare. E vorba despre memorie. Despre rușinea de a uita și datoria de a povesti.
Să nu uităm. Nici de foame, nici de demnitate
Istoria nu e acolo ca să ne sperie. Nu trebuie transformată în știre de cancan sau exploatată politic.
E acolo să ne învețe recunoștința.
Să ne amintească ce înseamnă să te hrănești, să fii viu și să poți da mai departe.
Cota obligatorie: când statul lua pâinea cu tot cu suflet
După 23 august 1944, România intră sub influență sovietică directă. Iar în martie 1945, odată cu formarea guvernului Petru Groza, sprijinit de Uniunea Sovietică, încep să fie implementate metode brutale de control economic și social asupra țăranilor.
Una dintre cele mai crude politici a fost sistemul de „recoltă obligatorie”. Țăranilor li se impunea să predea o parte din producție statului — chiar și atunci când nu mai aveau ce preda.
📜 Ce însemna „cotă obligatorie” în realitate?
- nu era negociabilă;
- era stabilită din birouri, nu pe baza producției reale;
- se aplica chiar și celor care suferiseră de pe urma secetei;
- cine nu preda cota risca arestări, amenzi, confiscări de animale și bunuri.
În Moldova și Oltenia, mulți țărani au fost puși să predea grâne pe care… nu le aveau. Așa a început tragedia:
statul lua pentru stat și lăsa moartea pentru popor.
De ce s-a întâmplat asta?
Pentru că statul comunist în formare avea trei obiective strategice:
- Să hrănească armata sovietică de ocupație și să plătească despăgubiri de război către URSS;
- Să „disciplineze” țărănimea, care era văzută drept „element mic-burghez ostil” regimului;
- Să forțeze colectivizarea — flămânzii nu se opun ușor, iar cei disperați acceptă orice pentru un blid de mâncare.
Foametea din 1946–1947 nu a fost doar un dezastru natural. A fost și un instrument politic de supunere.
Ce a urmat? Lipsurile, cozile, frigul și frica
După anii ’50, regimul s-a stabilizat, dar lipsurile n-au dispărut. În anii ’80, România ajunsese din nou la cozi, la rații, la tăcere.
- Timp de 10 ani (1979–1989), regimul Ceaușescu a exportat masiv alimente pentru a plăti datoriile externe, lăsând populația flămândă.
- În 1987, oamenii mureau în spitale de frig. Iarna se stătea în casă cu paltonul.
- Se „dădea” 1 kg de zahăr/lună de persoană. 1 litru de ulei. 5 ouă. Dacă erai norocos.
Astăzi? Plângem dictatura pe TikTok
Într-o ironie amară, rețelele sociale sunt pline de nostalgie:
„Pe vremea lui Ceaușescu era mai bine…”
„Aveam case, școli, ordine!”
Această nostalgie nu vine din cunoaștere, ci din uitare și propagandă digitală.
- Se uită cozile, dar se postează cu drag pe Facebook despre „liniștea de altădată”.
- Se uită tortura din beciurile Securității, dar se distribuie clipuri cu „copii care mergeau la olimpiade”.
Realitatea e că, de multe ori, nostalgia comunistă e o formă de refuz al prezentului, dar și o consecință a lipsei de educație istorică reală.
Istoria nu e film artistic. E o lecție.
Nu e cool să idealizezi un regim care a folosit foametea ca armă. Nu e onest să compari libertatea de azi cu dictatura de ieri.
Și nu e firesc să uiți că părinții și bunicii noștri n-au murit de frig și foame ca să ne întoarcem, voluntar, în trecut.
📌 A ține minte nu e rușinos. Rușinos e să îți bați joc de memorie, sub formă de like-uri și meme.
📌 Acest articol este scris în amintirea celor care au tăcut. Pentru ca noi să putem vorbi.